Valurile înspumegate de culoarea șampaniei, pline de scoicile și peștii aduși de curenții mărilor tocmai de la Constantinopol de unde scăpaseră, cu greu, tentațiilor mișcătoare, înfipte în cârligele sidefii, ascuțite, reci și pline de moarte, aruncate cu multă încredere de urmașii lui Mehmed al II-lea Cuceritorul, ce stăteau la umbra uriașelor moschei prăfuite și gri, cu cântecele lor prelungi, și se agitau în orașul traversat de poduri mișcătoare, miros de mâncare și vânzători ambulanți mai ceva ca furnicile din mușuroaie, loveau cu putere malul nisipos care, cu sute de ani înainte, fusese împânzit de comercianții greci ce își aruncau ancorele grele, din fier brut, în apa de culoare verde închis și care voiau să vândă cât mai repede produsele aduse din cealaltă parte a lumii.

Brațele lungi și puternice ale lui Poseidon ce distruseseră nenumăratele corăbii cu pânzele lor bătute de vânt și de sarea ce se prelingea ca niște țurțuri, care mâncaseră atâta carne plină de suflet și viață de marinar la malul frumoasei cetăți Tomis, pe treptele căreia își scrisese, cu ură și durere, ultimele rânduri din viață marele poet Ovidius, scoteau un sunet surd ce se auzea până în sufrageria ușor luminată a Mioarei Alexandrescu.

Mobila adusă tocmai din Italia, lucrată manual de niște dulgheri marocani ce aproape că-și pierduseră viața într-o corabie plutind în Marea Mediterană în periplul lor spre Europa cea mult visată, fusese montată în casa proaspăt renovată chiar cu câteva ore înainte de trei bărbați ce arătau ca dacii care luptaseră în urmă cu mii de ani în arenele romane bătute de soarele de la marginea Mării Negre, cu bărbile cârlionțate, hainele roase de molii, mustind a rumeguș și miros de lemn ars, cu creioane agățate de urechile cu lobul despărțit de fața și pomeți proeminenți ca în cataloagele lui Cesare Lombroso, nu îi mai aducea niciun fel de satisfacție femeii care ajunsese să jongleze, din tranzacții și telefoane, cu sute de milioane de lei pe an. Minunăția de casă și de mobilier păreau ca o mâncare fadă și fără pic de culoare, adusă de un chelner mirosind a fum și transpirație, cu hainele și mâinile strălucind a unsoare.

Femeia, ajunsă de ceva timp la a doua tinerețe, cu un păr de culoarea castanelor înainte de a fi băgate în cuptorul încins, o față lungă și frumoasă, o piele întinsă și pictată cu pistrui de o pensulă dumnezeiască, un piept voluptos și un posterior ferm, un gât ușor îmbătrânit și puțin cam scurt, pe care îl sărutaseră puțini bărbați de-a lungul vieții trăite după moartea subită a soțului, de câteva ore își umezea nările și corzile vocale cu aroma unui pahar de rom de culoarea și aroma zahărului ars, primit de la actualul său concubin ce abia se întorsese de pe meleagurile fierbinți și colorate ale Guatemalei unde, se spunea, ar fi fost cu niște afaceri. Doar gândul că bărbatul însurat și cu trei copii, avea să vie, peste câteva zile, să-i frământe în mâinile sale, cu putere, sânii și fesele și că se va înfrupta din sfârcurile și carnea ei, din nou, pentru câteva zeci de minute, o făcea să transpire din cap până-n picioare de parcă ar fi avut cea mai puternică stare febrilă cauzată de vreo boală adusă de te miri ce insectă din savana africană. Obrajii ce văzuseră peste cincizeci de primăveri roșeau și acum la gândul că ajunsese să se dezbrace de haine și de principii cu ușurința și naivitatea Lolitei în fața unui domn aproape necunoscut, pe care îl vedea o dată la două, trei luni pentru doar câteva ore și cu care vorbea de mai multe ori pe zi la telefon.

Până la scena apoteotică de dragoste ce urma să se petreacă și care avea să-l mulțumească nespus pe amant, trebuia să dea o veste neagră avocaților cu care mersese braț la braț de aproape doi ani și care, cu trudă și nopți nedormite în care își storseseră mintea până la ultima picătură de informație, îi rezolvaseră problemele care o măcinaseră și îi albiseră și puținele fire care fuseseră salvate de șocul morții soțului. În interiorul ei simțea până-n cele mai profunde camere celulare că răul pe care urma să-l facă o va urmări până la finalul vieții, căci nu-s păcate mai multe și mai mari decât a nesocoti munca cinstită a unui om. Însă, iubirea trupească îi paralizaseră morala și judecata. Lupta dintre dragoste, rușine și ipocrizie urma să fie decisă în câteva ore, în detrimentul unor oameni care, așa cum chiar amantul său îi sugerase, nu-i mai erau de niciun folos și de care urma să se descotorosească de parcă ar fi fost două mere stricate.

Doliul după moartea soțului, ce fusese purtat în suflet și pe trup indiferent de căldurile toride de vară, durase mai bine de doi ani în care ar fi putut umple gălețile întregi cu toartele lor albe, folosite în construcții de lucrătorii neciopliți și mirosind a transpirație, cu lacrimile scurse din ochii de culoarea mării, uscați și ieșiți din orbite pentru durerea și iubirea față de omul care-i fusese suflet pereche încă din liceu. Cu ajutorul prietenei sale cele mai bune pe nume Dana, ce îi vorbea zilnic despre reîncarnare, nirvana, intrarea în absolut, dar și despre faptul că trebuie să-și trăiască anii pe care îi mai avea la dispoziție, Mioara picase prima dată testul fidelității chiar în fața șoferului său, un tânăr de 30 de ani, musculos, care, la prima vedere, părea extrem de timid. Fusese de ajuns să intre din întâmplare peste el, la baie, în timp ce Laurențiu se spăla pe mâini, că dorința trupească nu mai putuse fi stăvilită și, cu dragoste și dor față de soțul ei, femeia cochetă ce provenea dintr-o familie de renume în istoria Bucureștilor, care vorbea patru limbi străine și cânta la pian încă din copilărie, ajunsese, în câteva momente, să fie lipită de oglinda cu ramă argintie în care, nu demult, își văzuse imaginea alături de Alfred, răposatul ei soț, cu originile sale austriece.

Înainte să vină doamna Maria, femeia care făcea curățenie în casa de pe malul mării, Mioara, cu mare rușine și ochii umeziți în lacrimi pure, ștersese cu o cârpă udă de culoare albastru urmele celor patru mâini transpirate care se întrepătrundeau pe gresia italienească de culoare azurie și care atestau bătălia eroică ce fusese dată între doi protagoniști ce proveneau din clase sociale aflate la mii de mile marine depărtare. Nu vorbise niciodată cu tânărul șofer despre scena de dragoste ce se petrecuse la o aruncătură de băț de Cazinoul Constanța, pe străzile pe care, cu o sută de ani înainte, se plimbaseră Regele României și Țarul Rusiei Imperiale împreună cu alaiurile lor pline de copii și bucurie. Ar fi fost dispusă să plătească o avere pentru a da uitării imaginile ce încă o bântuiau și pentru a-l face pe Sfântul Petru, ce stă neclintit la intrarea în Rai și ține, permanent, în mana lui dreaptă, pixul imaculat, strălucind a dreptate, să o șteargă din Cartea păcatului. Singura care știa despre respectivul eveniment și care o susținuse întrutotul era chiar Dana, care, la rândul ei, ieșise de bunăvoie dintr-o căsnicie ce părea a fi perfectă, își lăsase soțul împreună cu cele două fetițe de care uitase, efectiv, la grădiniță și plecase într-un periplu de două săptămâni în India cu instructorul său de yoga, un bărbat de aproximativ 40 de ani, înalt și costeliv, ce nu scotea două propoziții în trei ore dar care, cu coada lui cea lungă, atingea absolutul cât ai zice pește și era lăudat ca fiind un armăsar în cearșafuri.

După lupta aprigă dusă alături de Laurențiu care parcă durase o veșnicie, Mioara, până atunci puțin credincioasă, începuse să meargă la biserică zi de zi, pupase icoanele cu sfinte și sfinți pictați cu truda unor pictori anonimi, cumpărase sticluțe de mir frumos mirositoare cu capac auriu, aprinsese zeci de lumânări în căsuțele de fier de culoare negru aflate în curțile bisericilor și începuse să facă milostenie în stânga și-n dreapta de își impresionase până și copiii. Ajuta aproape orice om al străzii care părea a fi nevoiaș doar ca să-și afle sufletul curat și pentru a fi părăsită de acea plăcere insidioasă, neomenească, cu care nu se mai întâlnise până atunci și pe care începuse, în vise, să o caute cu ardoare.

Până la urmă, într-unul dintre periplele ei bisericești de câteva săptămâni petrecut la marginea mării, la mult timp după împreunarea cu Laurențiu, ajunse, din întâmplare, pe unde călcaseră tălpile vindecătoare ale Sfântului Apostol Andrei și, în peștera răcoroasă și plină de un mister pe care îl simți de la sute de metri depărtare, își găsise liniștea sufletească. Dintr-odată, în timp ce stătea îngenuncheată și se ruga pentru iertarea păcatelor și dobândirea înțelepciunii, în pieptul ei simțise o căldură puternică și o voce înceată se auzise de undeva de prin dreptul inimii: „Iartă-te tu ca să te poată ierta alții”.

De atunci, eliberată fiind de lanțurile grele ale păcatului și vinii, Mioara începuse să se bucure de viață cu mai multă ușurință. Cutia cu maimuțe fusese deschisă printr-o pură întâmplare de către tânărul șofer și, plăcerea, căldura și tremurul care ar fi trebuit să îi părăsească trupul, mai nou, o inundau în timp ce făcea dragoste. Simțămintele trăite pentru câteva momente depășeau, cu mult, scârba și dezgustul pe care le simțea în diminețile următoare când era cuprinsă de remușcări din ce în ce mai puține.

De pe-o zi pe alta, viața îi arătase cealaltă față a monedei și nu avusese decât două variante: fie să se adapteze și să trăiască, fie să-și plângă de milă, să vândă afacerea și să îngroape visul lui Albert. Așa că, ea, femeie de casă care de-a lungul căsniciei nu făcuse altceva decât să se ocupe de creșterea celor doi băieți ce deveniseră studenți între timp, fusese nevoită, prin toate mijloacele, să conducă cu mâini de fier imperiul lăsat în urmă de soțul ei, unul dintre cei mai mari latifundiari și producători de grâne din România.

Ca vulturii care smulg cu ciocul lor tăios și puternic din carnea puturoasă și umedă a leșurilor, așa veniseră toți colaboratorii după înmormântarea lui Alfred ca să își ceară, în avans, banii și, eventual, să o determine să-și vândă afacerile cu planta care adusese iluzia îmbogățirii în perioada comunistă. Milioanele de gânduri negative care planaseră asupra minții sale luni bune, mai ceva ca avioanele japoneze ce loviseră baza Pearl Harbour în cel De-al doilea Război Mondial, îi aduseseră o droaie de nopți nedormite, zvârcoleli și așternuturi pline de lacrimi. Avea nevoie ca de aer de cineva care să-i fie alături, să-i creeze iluzia că o poate ajuta în luarea deciziilor și că o poate susține cum o făcuse Albert care, de-a lungul căsniciei lor, fusese umbra sau conștiința care îi insuflase echilibru și o ghidase în toate, aproape ca Dumnezeu.

Așa apăruse Marcu, un bărbat înalt, trecut puțin peste 60 de ani, fost hocheist de performanță, cu spatele lat ca un taur din vechea Moldovă, cu o prestanță deosebită, cu mașini și ceasuri de sute de mii de euro, potent om de afaceri ce cumpărase câteva terenuri de prin Ialomița de la răposatul său soț și care, cu o iscusință desăvârșită, reușise să o convingă pe Mioara să o consilieze în gestionarea afacerilor, banilor și trăirilor ei fără prea mult efort.

Abil și seducător, simțind vulnerabilitățile femeii mai ceva ca lupul care vede o mioară pierdută de cioban în pădurea densă și plină de pericole, Marcu mirosise gâsculița de aur ce putea să-i aducă în foarte scurt timp mai mulți bani decât ar fi putut să-i producă afacerile lui în câțiva ani. Știind valoarea afacerilor lui Albert care îi vorbise de mai multe ori despre zecile de mii de hectare pline de „planta de aur care va salva Europa de foamete”, prinzând câteva momente în biroul ei, bărbatul îi vorbise inițial Mioarei despre dorința lui de a aduce niște utilaje agricole tocmai din China care, chipurile, aveau o eficiență deosebită în procesul de recoltare.

Femeia, singură, tristă și nesatisfăcută, atrasă orbește de bărbatul care o făcea, cu o privire, să-și piardă luciditatea de parcă ar fi fost diavolul întruchipat, acceptase, cu o lejeritate ieșită din comun, să-i vireze în conturi un avans de peste 300.000 de euro fără măcar să i se fi prezentat o ofertă concretă, o machetă sau orice legat de acele utilaje. De atât avusese nevoie masculul Alfa ca să fie sigur de succesul ce va să vie. Așa că, rarele întâlniri pe care le aveau doar la casa de la malul mării, erau stabilite la ore din ce în ce mai târzii până când, Mioara, ajunsese în punctul în care singură i se deschisese ca o regină a nopții cu petalele ei catifelate din care Marcu își îmbuibase gura și măruntaiele cu cel mai bun polen.

Pentru că atacurile oamenilor de afaceri nu încetaseră nici după intrarea în scenă a bărbatului, ci, din contră, erau din ce în ce mai mulți pretendenți care își doreau, cu ardoare, niște terenuri de lângă București pe care Marcu se vedea deja construind și vânzând mai multe viluțe pentru a da de lucru ceasornicarilor din Dorobanți dar și funcționarilor bancari îmbrăcați la costum, purtând ochelari și mirosind a parfumuri de duzină, ce se afundă în scaunele aflate în băncile elvețiene din Piața Victoriei și care îi numărau, constant, banii din multele conturi pe care le avea, amantul perfect îi sugerase pușculiței sale să își angajeze niște avocați care să se ocupe de cererile de chemare în judecată care deja o inundau și o făceau să-și piardă concentrarea. Stresul produs de multiplele procese îi putea afecta judecata sau putea chiar să o trezească din fumul iubirii insuflat de puternicul bărbat.

- Draga mea, trebuie făcut ceva! Nu putem să-i lăsăm pe lupii ăștia să te doboare. Trebuie să reacționăm cât mai repede!

- Deh, iubitul meu! Chiar nu știu ce să mai zic! Simt că cedez. Tu ești tot timpul plecat. Ne vedem din ce în ce mai rar și îmi e foarte greu să vin de la București tocmai aici. Deja mă simt devorată de nemernicii ăștia! Și cât a muncit Albert ca să cumpere terenurile din Pipera. Tocmai pe ălea le vor jegoșii. Doar eu cu el știm cât am pătimit. Săracul! Îmi vine să plâng când mă gândesc. Am plecat împreună de la câteva zeci de hectare și am ajuns să avem un imperiu de care nici nu s-a putut bucura...

- Ești o femeie puternică! Ce a fost a fost. Nu mai putem schimba nimic. Important e să protejăm și să ne bucurăm de terenurile astea pentru că au o valoarea uriașă!

- Așa e. Nu știu dacă ți-am spus dar își dorise din suflet să poată să facă o moară chiar lângă București și să vândă pâinea cu un preț cât mai mic. Era visul lui să poată să bucure oamenii săraci. Prăpădiții ăștia...După ce că am reușit să comasăm terenurile și să începem să plantăm, s-au gândit ei să cumpere te miri ce drepturi care nu există. Auzi și tu! Chiar nu știu ce să mă mai fac! Dacă ar mai fi trăit Albert sunt convinsă că nu s-ar fi ajuns niciodată aici!

- Știi foarte bine că sunt mai tot timpul plecat cu afacerile mele dar asta nu înseamnă că nu te-am susținut și că nu te susțin permanent!

- Asta așa e. Ai dreptate!

- Trebuie să vină și utilajele din China și o să vezi cât o să te ajute! Treaba cu văzutul știu că e complicată și pentru tine dar și pentru mine. Nu prea pot mai mult, plus că am impresia că a început și Laura să miroase ceva și nu aș vrea să stricăm acum totul! O să ne descurcăm, continuase Marcu și începuse să o strângă din ce în ce mai puternic în brațe pe femeia îmbrăcată sumar, cu o rochiță de plajă pe care n-ar fi purtat-o niciodată în fața răposatului său soț. Trebuie neapărat să vorbești cu niște avocați! O să-ți dau eu un număr de telefon, e al unui domn partener de la una dintre cele mai reputate case de avocatură din București. Mai e și profesor la Facultatea de Drept. Îmi e prieten și îți pot spune de acum că îți va rezolva, cu certitudine, toate problemele!

- Apropo de avocați, nu o să mai fie nevoie. Mi-am adus aminte că, acum vreo 4-5 ani, am mai avut noi o problemă și ne-a fost rezolvată de doi domni avocați. Nu cred că am apucat să-ți spun. Am și semnat contractul cu ei...

- Cum îi cheamă? spuse bărbatul șocat de răspunsul Mioarei.

- Pe domnul mai în vârstă îl cheamă Mircea Dumitrescu iar pe cel tânăr nu mai știu exact. Andrei, parcă.

- Draga mea, să ai mare grijă cu ei! Eu n-am deloc încredere în Mircea Dumitrescu.

- Îl cunoști?

- Nu, dar am auzit mai multe despre el. Nu cred că are sens să dezbatem acum pentru că am avea nevoie de multe ore. Să ai foarte mare grijă ce și cum semnezi ca nu cumva să ne trezim că ne iau ăștia tot și sărim din lac în puț!

Așa ajunseseră Mircea Dumitrescu și Andrei Georgescu să intre în sânul și în afacerile familiei Mioarei, cea care nu renunțase niciodată la numele de fată din dorința de a viețui peste timpuri numele boieresc ce stătea ca o strajă la intrarea în multe biserici din sudul țării, ctitorite de bunicii bunicilor săi despre care, tatălui său îi plăcea să spună că se trăgeau din neamul Craioveștilor, cu cupolele lor aurite și pline de enoriașii ce se plâng de durere de spate și de politicieni, în care slujește câte un preot mai mult mirean, cu sutană neagră și decolorată, care încearcă, din răsputeri, să mențină legătura nevăzută între societatea românească și Dumnezeu.

Plățile neachitate de furnizori și situația incertă a unei ferme de păstrăv fuseseră primele teste pe care le trecuseră, cu deosebită ușurință, cei doi avocați de parcă ar fi fost doi elevi silitori pregătiți temeinic pentru extemporale. Câștigând, treptat, încrederea femeii ce, de curând, își schimbase biroul din clădirea de sticlă de culoare verde, aflată în Piața Victoriei, construită de un fond de investiții american, bătută de vântul și praful pe care îl ștergeau, constant, doi alpiniști veniți tocmai din Sri Lanka, și se mutase în Băneasa pentru a fi mai aproape de terenurile îndrăgite de soțul său, cei doi avocați deveniseră, peste noapte, dușmanii neoficiali ai lui Marcu.

Femeia, dobândind independență, simțindu-se din ce în ce mai puternică și văzând că poate, aproape singură, să iasă la liman, în ultima perioadă nu mai era oaia albă, din turmă, care răspunde comenzilor inoculate, prin falsă iubire și protecție, ale ciobanului perfect ci, se îndepărtase, profund, de coordonatorul său din umbră. Mare îi fusese mirarea lui Marcu când auzise de la Mioara că se rezolvase inclusiv problema terenurilor aflate la o aruncătură de băț de intrarea în București pe care și le dorea din toate străfundurile.

Cei doi avocați, printr-o minune Dumnezeiască, după ce își tociseră coatele, cămășile și sacourile pe birourile de culoare negru închis din biroul plin de fum și de cărțile înșirate de către Andrei pentru a găsi soluția ideală, reușiseră să iasă învingători în fața instanței de judecată, în urma unei lupte aprigi de parcă ar fi fost lupta de la Oituz, dusă cu eforturi și uzură considerabile împotriva unei droaie de avocați de la societăți consacrate, cum îi plăcea lui Mircea Dumitrescu să spună.

Pentru succesul obținut, cei doi avocați, la propunerea Mioarei, tocmiseră o sumă considerabilă de bani încă de la începuturi, ce fusese cuprinsă inclusiv în contractul scris. Însă, acea înțelegere urma a fi călcată în picioare de către femeia de la malul mării cu ipocrizia, liniștea și cruzimea unui politician care, uitându-se în ochii unei bunici cu o pensie mai mică decât prețul pe care îl plătește unui patron de restaurant de lux pe o sticlă de vin, îi promite acesteia că îi va da te miri ce ajutor inexistent doar cu scopul de a primi votul care îl propulsează în fruntea țării pentru se îmbuiba, cu nesaț, încă patru ani de zile.

Farurile de un alb îngeresc ale SUV-ului gri, condus cu atâta interes, plăcere și oboseală de către Mircea Dumitrescu care, pe ultima porțiune a drumului de la București la Constanța fumase ca o locomotivă, pătrunseră vitraliile sufrageriei în care se auzea inima bătândă a Mioarei ce nu mai simțea gustul colorat al romului produs în țară de pe coasta Pacificului de Nord, de către femeile voluptoase și dorite în toate colțurile lumii.

Glasul și dreptatea o părăsiseră, iar mintea ei fusese inundată de ura transmisă de către bărbatul care, sub amenințarea că o va părăsi, o determinase să-și calce pe toate principiile transmise prin sângele ce-i curgea prin vene de la strămoșii săi. Minunata casă de la malul mării, construită de arhitecți spanioli pe vremea când valorile tronau în societatea românească, moștenită de la o mătușă de-a femeii, plină de mobila din lemn masiv ce mirosea sensibil a nou, cu arcade care te loveau cu perfecțiunea lor, urma să fie martorul unui carnagiu al moralității.

- Haideți, domnilor! Intrați! Cu ce vă servesc? spuse femeia că își dorea ca întâlnirea să nu dureze mai mult de câteva minute.

- Mioaro, Mioaro, ce casă superbă ai! Îți bat valurile în geam aici. Acum înțeleg eu de ce faci tu constant drumul ăsta București-Constanța. Pe asta când ți-ai mai luat-o? întrebă Mircea Dumitrescu debordând a fericire gândindu-se la bănuții ce urmau să i se transfere deîndată în cont.

- Mircea, asta este o casă pe care am primit-o eu moștenire de la o mătușă din partea mamei. Nu a avut copii și m-a îngrijit pe mine când eram mică. Am fost feblețea ei. Abia am reușit să termin cu renovarea. M-am implicat foarte mult în toată perioada asta întrucât mi-am dorit să iasă perfect.

- Păi, să vă spun sincer, este fără cusur! Mobila asta este senzațională. De unde ați cumpărat-o? spuse Andrei ce era parcă anesteziat de frumusețea casei.

- Este cumpărată din Italia, mai exact, de la un dulgher care are o fabrică la 50 de km de Milano. E o afacere de familie. Lucrează împreună cu copiii și nepoții lui. Îți place? spuse femeia ce, pentru o clipă, îndepărtase vălul de ură creat de Marcu.

- Da! Este minunată! spuse Andrei cu același entuziasm.

- Vă aduc ceva? O cafea? O apă?

- Nu vrem nimic. Ne-ar fi plăcut foarte mult să stăm la povești cu tine, mai cu seamă după ce au rămas definitive hotărârile ăstea judecătorești și am rezolvat problemele, însă suntem foarte obosiți. În ritmul ăsta o să ne dea nevestele dispăruți. Chiar vorbeam cu Andrei pe drum că a muncit enorm, a făcut atâtea drumuri pe la Buftea și am reușit să învingem niște societăți foarte mari, pe bani puțini, fie vorba între noi.

- Da. Sunt foarte mândră de voi și vă mulțumesc din suflet pentru că ați rezolvat problema! Referitor la bani, aș vrea să discutăm pentru că a fost o neînțelegere la telefon. Ori n-aveai tu semnal, ori n-am înțeles eu bine, spuse Mioara cu vocea tremurândă.

- Da. Păi tocmai pentru bani am și venit, continuă Mircea Dumitrescu în același ton zâmbăreț. Pot să-mi aprind o țigară?

- Da, uite aici și scrumieră, spuse Mioara cu jumătate de gură gândindu-se la faptul că lui Marcu nu-i plăcea deloc mirosul de fum de țigară.

- Așa, ca să închidem subiectul. Tu ai zis în mașină ceva legat de un onorariu de succes dar n-am înțeles exact suma. Sunt de acord cu un onorariu de succes, este normal. Ați muncit enorm și ați rezolvat problemele. Eu, pentru că vă apreciez și sunt convinsă că voi mai avea nevoie de voi, voiam să vă propun un onorariu de 5.000 de euro.

- Hahahah, începu să râdă Mircea Dumitrescu uitându-se la Andrei care efectiv își schimbase mimica de la o secundă la alta. Suntem la camera ascunsă sau cum?

- De ce râzi? Eu nu glumesc cu nimic...continuă Mioara încercând să mențină din răsputeri nivelul tensiunii.

- Păi, Mioara, situația este extrem de simplă. Noi, în cadrul contractului, când am negociat, am specificat un onorariu de succes care se raportează la valoarea terenurilor. Am contractul la mine. Este semnat, ștampilat, comunicat și ne-ai plătit și două facturi tot în baza lui.

- Mirceo, eu nu glumesc cu voi acum! Eu n-am semnat niciun contract pe onorariu de succes. Andrei tu știi ceva? continuă femeia încercând să-l intimideze pe tânărul avocat.

- Da, doamnă. Am fost de față. Contractul este semnat. Noi știm foarte bine pentru ce am venit aici. Nu credeam că o să se ajungă vreodată la așa ceva dar nu e deloc greu să ieșim din impas, spuse Andrei extrem de ferm.

- Eu n-am semnat nimic. Dacă e nevoie, merg cu voi și în instanță. Vă fac și plângeri penale! spuse femeia șocată efectiv de ce putea să-i iasă pe gură.

- Tu vorbești serios Mioara? Ce plângeri penale să ne faci? Ia că îți dau eu de acum numărul de fix de la Parchetul General să te duci acum să ne faci plângere. Tu îți dai seama în ce situație penibilă te-ai pus pentru niște bani? Păi noi avem un contract în baza căruia am fost 2 ani la dosarele tale. Ne-ai plătit facturile, avem corespondență permanentă cu tine. Ce ai? Ți-ai pierdut mințile?

- Mircea, eu n-am semnat nimic. Merg cu voi până-n pânzele albe pentru banii ăștia!

- Doamnă, pe mine m-ați dezamăgit profund. Noi o să punem contractul în executare. Angajați-vă niște avocați de acum pentru treaba asta dar, vă spun, că îi plătiți degeaba.

Andrei se ridică și se îndreptă spre ușă urmat fiind de Mircea Dumitrescu care își aprinse o țigară cu cea pe care urma să o stingă, lăsând-o în urmă pe femeia pe care aproape că o bufnea plânsul pentru nedreptatea pe care o făcuse.

- Doamne, și cât am mai muncit pentru femeia asta! Chiar o admiram pentru modul în care reușise să iasă din belele și adusese la liman visul fostului bărbat.

- Eu n-am vrut să-ți zic dar m-am gândit că se va întâmpla ceva, spuse Mircea Dumitrescu care se înroșise ca un rac.

- Serios? De unde până unde?

- Acum două săptămâni m-am întâlnit la un restaurant pe lângă Ambasada Chinei cu un tip, Marcu Adăscăliței îl cheamă. Un golan de București, cu zeci de amante și băgat doar în afaceri obscure.

- Așa.

- Ăsta mi-a dat de înțeles că ar avea un soi de relație cu Mioara și mi-a zis că am fi stabilit noi un onorariu de succes cam mare pentru ce am făcut.

- Păi și cine era el ca să ne judece pe noi? Mare însemnând 7%? Ce ordinar.

- Da. Asta este! Vedem ce facem de acum încolo.

- Maestre, când eram mic, aveam o profesoară în școala generală care mereu ne spunea: Copii, să n-aveți în viața voastră încredere nici în voi. Când vă e dragul mai mare sunteți primele persoane care vă trădează! Mare dreptate a avut!

- Deh, mă Andrei, ăstea sunt laturile urâte ale profesiei noastre!

- Maestre, mai degrabă ăstea sunt laturile urâte ale umanității!